Oamenii sunt predispuși tentației într-atât de des încât de cele mai multe ori nici nu o recunosc ca atare atunci când se manifestă. În general tentațiile sunt minore sau relativ benigne: un televizor mai mare sau o mașină mai bună, și accesibile oamenilor prin modul firesc și corect de funcționare în societate: studiul, munca, economisirea, colaborarea și comerțul. Însă există și tentații care implică lucruri asupra cărora oamenii nu pot avea nicio pretenție sau drept: nevasta sau soțul altuia / alteia, un avantaj necâștigat față de un concurent din piață, sau foarte des, putere nemeritată. Așa, apare corupția. Din dorința de a obține lucruri sau foloase necuvenite unii oameni (se) corup, deviază și strică soluția funcționării corecte și oneste.

Dacă acceptăm ideea că natura umană este inseparabilă de tentație și corupție, înțelegem că lupta anti-corupție este în primul rând o muncă continuă de limitare a efectelor. La nivel individual unde au mai mult control, oamenii pot încerca să-și domolească tentațiile și înclinația de a le satisface prin corupție. La nivel de națiune atâta timp cât nu dorim să trăim în despotism, controlul este limitat iar oamenii coruptibili se vor inflitra își vor face loc în societate. Paradoxal însă, cu cât nivelul de control este mai mic cu atât efectele corupției sunt mai reduse, mai mult, cheia limitării corupției stă chiar în limitarea controlului pe care statul îl exercită în rândul cetățenilor.

Corupția privată și cea de stat

După cum am stabilit deja, corupția exista oriunde sunt oameni și tot ceea ce putem face este să căutăm limitarea ei. Din fericire în mediul privat limitele corupției apar de la sine la limita naturală creată de piața liberă și cea artficială stabilită de lege. Un actor privat care urmărește să extragă foloase necuvenite prin corupție strict în sfera privată, va acționa limitat în zonele care-i afectează interesul economic unde are și influență. Numărul celor afectați și efectele pe termen lung ale actului de corupție vor fi în general reduse. În plus, părțile vătămate pot căuta dreptate și compensație cu ajutorul legii. Sistemul este departe de a fi perfect însă funcționează și în cele mai multe cazuri cea mai mare parte a societății este neafectată de evenimentele generate de corupția punctuală din mediul privat.
Corupția publică în schimb este infinit mai periculoasă pentru că statul deține monopolul asupra unui “bun” care e tentant pentru oricine: puterea de a impune decizii prin forța legii. Și mai grav este că această putere tinde să fie distribuită și delegată arbitrar după cheremul celor care o mânuiesc.
Să luăm un exemplu ipotetic. Compania A comercializează un produs. Această companie a investit ani de cercetare în produsul respectiv, a plătit pentru echipamente, sedii, salarii, ș.a.m.d. Compania B are și ea un produs care concurează produsul companiei A. Însă produsul companiei B este mai puțin atractiv, poate chiar și mai scump, motiv pentru care compania B nu reușește să scoată profitul scontat. Însă se întâmplă ca patronul companiei B să cunoască pe cineva într-o poziție de decizie politică, să zicem un parlamentar. Patronul companiei B nefiind în stare să scoată pe piață un produs competitiv, alege trișul, tentația de a corupe parlamentarul care, în schimbul unor favoruri, va înainta un proiect de lege “cu dedicație” care vizează produsul companiei A și caută să îl scoată de pe piață. Evident parlamentarul își va motiva acțiunea prin pretextete demagogice, invocând siguranța publică sau grija pentru consumator. Legea, odată trecută, este un instrument de forță folosit împotriva companiei A ai cărei patroni sau acționari riscă amenzi, închisoarea sau falimentul dacă nu se supun legii respective, lucru care ar putea în ultimă instanță să-i ducă tocmai la faliment.
Putem considera și exemple la scară mai mică. Dacă un om nu este tratat cu respect într-un magazin, poate alege oricând să cumpere de la concurență. Dacă același om are nevoie de un aviz din partea unei instituții a statului unde este jignit de un funcționar, el nu se poate duce la “o altă insitituție” unde va fi tratat mai bine pentru banii pe care îi plătește prin taxe, pentru că nu există un concurent al statului. Statul deține monopolul puterii. Lucru care nu este neapărat rău în atâta timp cât puterea statului este limitată la strictul necesar și nu se răspândește în toate zonele de activitate, până în intimitatea cetățenilor.
Un alt efect al corupției de stat este distrugerea capitalul de încredere pe care cetățenii îl au în stat, ceea ce duce în mod logic și necesar la erodarea puterii statului inclusiv acolo unde ea este absolut necesară.

Renunțarea la egalitate

Însă cel mai sinistru efect al corupției din sânul statului este nulificarea singurei egalități indispensabile unui popor liber: egalitatea în fața legii. Pentru că într-un stat al cărui cadru constituțional și legal facilitează corupătorilor și corupților accesul la putere, niciun cetățean care respectă legea nu beneficiază de protecția ei. Iar societatea rezultantă va fi, de facto, una în care cetățenii corecți sunt tratați inegal ca inferiori ai celor corupți.

Oamenii sunt coruptibili. Dar eliminând ispita puterii, eliminăm obiectul corupției.

Perspectiva constituțională asupra problemei este așadar destul de clară. Cheia eliminării corupției din stat sau cel puțin a limitării efectelor ei este însăși limitarea strictă a zonelor în care statul are putere de acțiune. Să ne gândim la un alt exemplu: prin limitarea puterii pe care statul o poate exercita prin lege într-o industrie oarecare, eliminăm obiectul tentației. Da, vor exista oameni în continuare oameni în acea industrie dispuși să obțină foloase necuvenite prin corupție. Însă dacă statul pur și simplu nu are puterea de a interveni în industria respectivă, el nu mai reprezintă o ispită și o pârghie pentru cei cu potențial coruptibil.

Prin urmare unul dintre mecanismele absolut necesare pentru eliminarea corupției de stat este limitarea constituțională nu atât a puterii statului cât a sferelor în care statul poate legifera și reglementa.