Limitarea puterii politice ca principal scop al unei constituții moderne

[Anonymous]

#1212

Limitarea puterii politice ca principal scop al unei constituții moderne

Cu câțiva ani în urmă eu eram un susținător al statului minimal, dar aveam aceeași dilemă pe care au avut-o cei care au scris Constituția Statelor Unite, atunci când vine vorba de apărarea țării și ordinea publică. Acum mi se pare cel mai mare eșec al Statului totalitar al Bunăstării și o mare ironie faptul că în ciuda unei fiscalități enorme față de zeciuială sau taxele din trecut, statul nu este capabil să asigure acel lucru pe care suntem cu toții de acord că ar trebui să îl asigure: siguranța publică. Sunt nenumărate zone de graniță și cartiere, așa-zisele ghetouri, unde poliția este total depășită de situație. Cu toate acestea, guvernele consumă chiar și peste 50% din PIB-ul țării respective. Etatiștii așteaptă totul de la stat – educație, sănătate, redistribuție chiar și protejarea credințelor și sentimentelor. Dar la fel ca noi – liberali, libertarieni, conservatori și oricum s-ar mai numi cineva care susține restrângerea atribuțiilor statului – și colectiviștii de orice nuanță politică sunt de părere că statul ar trebui să dețină monopolul asupra coerciției. În centrul preocupărilor noastre stă această utilizare a coerciției. Și toți prietenii libertății trebuie să considere ca injustă orice utilizare a forței împotriva non-violenței. Dar ce faci în caz de război? Cât de minimal poate fi statul fără a fi prea vulnerabil și total ineficient chiar și pentru a-și îndeplini acele minime atribuții? Ulterior am realizat că ceea ce trebuie susținut este de fapt statul limitat, adică, în principal, limitarea puterii politice. Asta nu înseamnă renunțarea la ideea statului minimal, întrucât ea este inclusă aici, pentru că un stat cu atribuții restrânse este în mod natural și unul cu o birocrație mult diminuată. De fapt, ar fi sfârșitul birocrației, ce ar rămâne ar fi doar niște demnitari și funcționari aflați cu adevărat în slujba societății și nu apărători ai propriei puteri și propriilor privilegii.

De câțiva ani tot susțin asta: limitarea puterii politice! Dar ce presupune mai exact asta, de unde începem? Am recunoscut și recunosc că nu știu foarte concret cum, dar cred că am găsit un fir de ață care atârnă de ghem. Am ajuns să-mi definesc un set clar de valori: libertate, proprietate și lege (viața este de la sine înțeleasă). Mai simplu nu se poate. Restul, democrație, separarea puterilor, parlamentarism, egalitatea în fața legii etc. le consider principii de guvernare ce ar trebui să fie în acord cu valorile mai sus exprimate. Lăsând de-o parte prostiile unora, proprietatea este definită și o înțelegem destul de clar. La fel este și când vine vorba de libertate, cel puțin noi putem fi de acord chiar și când articulăm definiții puțin diferite. În schimb, când vine vorba de lege, aici lucrurile se complică foarte mult și cred că acesta poate fi punctul de plecare pentru un nou tip de constituție care să continue proiectul abandonat după succesul relativ din ultimele secole.

Legea și legiferarea sunt principalele puncte în care proiectul constituționalist s-a împotmolit. Nu cred pentru nici un moment că pentru republicanii olandezi, John Locke sau pentru părinții fondatori ai Statelor Unite era de conceput ca după ce au luptat pentru a limita puterea absolută a regelui, aceasta să fie pur și simplu încredințată unei alte instituții, fie ea și una aleasă de cetățeni. De fapt, pentru americani, multă vreme la începutul conflictului nu regele era adversarul, ci parlamentul londonez. Iar când și-au obținut independența, au încercat cu mare grijă să pună bazele unei noi ordini constituționale. Dar neînțelegând întrutotul natura și originea legii, au comis o mare eroare. Au pus puterea de a dicta și modifica legea în mâinile unei instituții asociate guvernului, ce și-a păstrat în continuare rolul pe care îl juca și mai înainte în actul de guvernare. Vorbesc, evident, de parlament (sau congres în cazul de față), care deși a fost botezat „legislativ”, nu trebuie să uităm că avea un cu totul alt rol decât cel de „a face legea”. În fapt, cred că legiferarea trebuie înțeleasă, în principal, ca actul de codificare și armonizare a legii și nu ca sursă a acesteia. Celelalte acte pentru care spațiul anglo-saxon are denumiri speciale: statute și regulamente (statute law, regulation) sunt în fapt acte administrative. Acestea sunt de regulă comenzi, instrucțiuni ce vizează în principal instituțiile statului. Această distincție cred că este esențială pentru un nou proiect constituțional.

Nu am să insist asupra originilor arhaice ale anumitor legi, ci doar asupra naturii transcendentale a legii și originea ei în actul de justiție. Pentru că legea a existat cu mult timp înaintea apariției scrisului și cu atât mai mult a legiferării ca act de creație deliberată a legii. În Antichitate și Evul Mediu se pare că era de neconceput ca cineva să creeze sau să modifice ad-hoc sistemul de legi. Legea a fost transmisă pe cale orală din generație în generație cu inevitabilele transformări, dar Hammurabi, Solon, Iustinian și alți „legiuitori” nu au făcut decât să armonizeze, să curețe și să exprime mai clar legile existente. Chiar și Moise, înainte de a cere și primi de la Dumnezeu Tablele Legii, a stat și a judecat pricinile poporului zi de zi, de dimineață până seara.
Legea este abstractizarea unor tipare comportamentale ce le întâlnim și la animale. Legea, ca regulă, presupune prin însăși etimologia regulii, o origine empirică, cutumiară. Ea nu este produsul ad-hoc al rațiunii cuiva. Noi nu născocim legi, reguli pe care apoi să le urmăm. Chiar dacă am încerca să facem asta, de exemplu să inventăm un joc cu reguli total noi, vom eșua și multe jocuri ar trebui jucate până am găsi regulile potrivite. Legea, ca sistem de drept, își are originea în hotărârile instanțelor, iar multe dintre legile negative care stau la baza civilizației conțin în miezul lor un verdict. „Să nu furi” este esența unei legi universale a cărei origini se pierd în negura timpului și care este comună civilizațiilor cât și „sălbaticilor”. Instanțele încearcă să determine dacă a fost comis furtul și de către cine, dar nu pun în niciun moment în discuție condamnarea faptei și a făptuitorului. Rolul instanței nu este de a obține cel mai dezirabil rezultat sau vreun rezultat specific, ci doar respectarea legii. Poate așa cum spune Jordan Peterson vizavi de alte situații, rolul justiției este de a obține rezultate dezirabile într-un șir nesfârșit de cazuri. Scopul este crearea și menținerea unei ordini spontane, neintenționate, ce rezultă din respectarea legii.
Astfel, legea nu provine din voința instanței, a magistratului, ci din consultarea legilor preexistente și stabilirea unui precedent în acord cu acestea. Instanța care decide în funcție de alte considerente sau interese particulare, pentru a obține un anume rezultat concret acționează abuziv și politic, adică arbitrar. La fel acționează politicianul care se substituie instanței și crede că poate inventa legea pe baza propriei rațiuni sau cu ajutorul experților. El hotărăște să restrângă drepturi, să impună compensații în lipsa unui verdict al unei instanțe; în lipsa precedentului; doar pe baza propriei judecăți limitate.

Confuzia privind natura legii, încălcarea separației puterilor și această absurdă separare ilogică între justiție și lege sunt cauza principală a eșecului proiectului constituțional. Cât de absurdă ar fi fost pentru înaintașii noștri ideea că justiția nu are alt rol decât să ducă la îndeplinire legea creată de către alți oameni. Când, de fapt, rolul legiferării este de a ajuta justiția și nu invers.
Nu este vorba doar de o eroare din punct de vedere constituțional, ea a dus la încălcarea legii, la denaturarea dreptului. Pentru că politicienii nu doar și-au luat asupra lor rolul de judecători, dar au început să legifereze contrar legilor preexistente, iar sfera în care ei pot interveni prin legi sau reglementări a devenit aproape nelimitată. Doar în țările a căror sisteme de drept au la bază common law, acolo unde mai există o jurisprudență puternică, „voința poporului” se supune legii, dar nu întotdeauna.

Pe lângă această interpunere flagrantă și derutantă a puterilor, mai este un aspect ce are aceeași origine în puterea cvasi absolută investită în aleșii poporului. Mă refer la ruptura care este evidentă, pentru oricine vrea să vadă, între interesele alegătorilor și cele ale celor aleși. „Voința poporului”, „interesul național” și alte asemenea formule au fost demonetizate; și-au pierdut valoarea în ciuda faptului că, deși mai rar și în cazuri aparte, putem conveni că există așa ceva. Fiscalitatea este domeniul unde contrastul este cel mai evident. Orice politician înțelege că fiecare bănuț adunat la bugetul statului îi crește puterea. Istoria statului modern este marcată de creșterea puterii și atribuțiilor acestuia și, în paralel, a fiscalității. Noi proiecte, noi „griji” cer întotdeauna mai multe resurse, totul culminând cu preluarea prin forță a tuturor resurselor de către statul totalitar.
Important de subliniat este că statul nu a devenit totalitar atunci când a început să controleze totul, ci a ajuns să controleze totul deoarece era totalitar.

„Deasupra acestei lumi se ridică o putere imensă și tutelară, care singură își asumă sarcina de a le asigura oamenilor mulțumirea și de a veghea asupra soartei lor. Ea este absolută, precisă, prevăzătoare și blândă. Ar semăna cu autoritatea unui părinte dacă, precum acesta, ar avea drept țel pregătirea oamenilor pentru viața adultă; însă, din contra, ea nu caută decât să-i înlănțuie irevocabil în copilărie; este mulțumită atunci când cetățenii se bucură, cu condiția ca ei să nu se gândească la nimic altceva decât la cum să se bucure. Ea lucrează cu toată bunăvoința pentru fericirea lor; însă vrea să fie unicul agent și singurul arbitru al acestei fericiri; se preocupă de securitatea lor, le prevede și satisface nevoile, le facilitează plăcerile, le conduce cele mai însemnate afaceri, le dirijează întreprinderile, le reglementează succesiunile, le împarte moștenirile; ce mai rămâne, decât să-i scutească total de efortul de a gândi și de chinul existenței?”

Nu este vorba de Rusia lui Stalin sau Germania lui Hitler și nici măcar de Italia lui Mussolini. Alexis de Tocqueville, căruia îi aparțin aceste cuvinte, nu putea folosi termenul de totalitarism, dar să nu ne lăsăm înșelați, exact despre asta este vorba – este o descriere avant la lettre a acestui fenomen. Pentru că pericolul totalitarismului nu constă neapărat în ceea ce face statul, ci în ceea ce ar putea face în lipsa unor limite clar definite. Iar regimul despre care vorbește Tocqueville este unul democratic.
Oricât de incomod și deplasat ar părea să compari o democrație liberală cu o dictatură totalitară, este iresponsabil și riscant să nu observi mutația care stă la baza posibilei distrugeri a libertății, proprietății și legii, ce încă ne pândește. Totalitarismul are la bază credința colectivistă conform căreia comunitatea (popor, națiune, clasă socială, etc.) este percepută ca fiind organică, de unde rezultă un interes comunitar și o voință a comunității, aflate în opoziție față de orice interese individuale. Din această personalizare a comunității rezultă și gândirea politică totalitară, care constă în faptul că toate aspectele vieții umane pot fi considerate ca fiind politice. Totul este politic, până și cele mai intime gesturi și gânduri pot deveni politice! Totul poate fi de interes public, nimic nu mai este prin definiție privat, personal. Constituțional, aceasta este transpusă în dreptul politicienilor aleși, a parlamentului – în mod special – de a „face legea”.

Ceea ce eu propun, ca mai toate ideile bune, nu este nou și nu îmi aparține, anume separarea celor două tipuri de legi. F.A. Hayek a propus până și separarea instituției în funcție de atribuții. Astfel, o Adunare Legislativă ar urma să adopte și să modifice legi propriu-zise doar în acord și urmând deciziile instanțelor judecătorești. Hayek a propus vârsta minimă de 45 de ani pentru aleși, cât și pentru alegătorii acestei adunări. Cum experiența și integritatea ar fi criterii importante, ar fi justificată o astfel de limită în cazul aleșilor, iar datorită rolului de a legifera, de a stabili regulile de bună conduită, ea pare la fel de de potrivită și în cazul alegătorilor. Spre exemplu, nimeni nu ar dori să se afle în fața unui judecător proaspăt ieșit de pe băncile facultății. Mai important este că prin atribuțiile ei, Adunarea Legislativă nu ar trebui să răspundă intereselor vreunei categorii sociale. Tocmai pentru aceasta, candidații nu ar trebui să fie membri de partid, foști aleși ai celeilalte adunări sau membri ai guvernului. La fel de potrivită ar putea fi și vârsta minimă pentru judecători, ca punct de referință. În funcție de acest prag, mandatul fiecărui membru al Adunării Legislative ar putea fi între 10 sau 15 ani, fără posibilitatea realegerii. Este posibil ca volumul de muncă al unei astfel de adunări să fie mult mai mic, ceea ce ar însemna că aceasta s-ar putea întruni pe o perioadă mai scurtă în fiecare an și în ședințe extraordinare în funcție de necesități.
Un rol important al Adunării Legislative ar fi să limiteze puterea Adunării Guvernamentale și a guvernului, conform legilor existente, valorilor și principiilor de guvernare stabilite prin constituție.

Adunarea Guvernamentală ar funcționa în mare parte precum legislativele actuale, doar că atribuțiile ei ar fi limitate la adoptarea de reglementări și regulamente ce ar viza pe cât se poate instituțiile statului și spațiul public. Respectarea legilor existente ar fi obligatorie indiferent de „voința poporului”. Ideal, după părerea mea, ar fi ca puterea executivă să nu poată lua nici o decizie care nu este în mod virtual în interesul tuturor. De exemplu, asfaltarea unei străzi din partea opusă a orașului, pe unde nu știi dacă vei trece vreodată, dar pe care ai putea trece dacă vrei; în consecință, primăria o va finanța. La fel, șoseaua sau autostrada care duce către capitală și pe care nu se știe dacă și cât de des o vei folosi, dar, dacă vrei, ești liber să o faci, iar regiunea și/sau guvernul central le va finanța. Bineînțeles că nu exclud construirea unor autostrăzi din inițiativă privată. De cealaltă parte, să fie sistată orice redistribuire ce este în mod evident doar în folosul unui grup direct interesat.
Singurele excepții ar fi necesitatea asigurării drepturilor minorilor, doar în cazurile în care aceste drepturi nu sunt asigurate de familie sau tutorii legali. Pretenția de a universaliza intervenția, așa cum este în cazul educației, este absurdă și plină de ipocrizie. Acolo unde drepturile copiilor sunt asigurate de către părinți, rude, comunitate sau alte asociații, intervenția statului este nejustificată. Nimeni, nici măcar socialiștii nu pot pretinde că dacă statul intervine în cazul copiilor orfani sau abandonați, ar trebui să preia în grija lui toți copii pentru a oferi „șanse egale” sau ce alte scuze găsesc ei în cazul educației. Pe de altă parte, nici egalitatea în fața legii nu poate fi invocată pentru o intervenție ce ține de o decizie politică și nu de o lege ca regulă generală de conduită; totul într-o mare de legi speciale, decizii discriminatorii și privilegii.

Bazele unei astfel de constituții ar părea puse ad-hoc și poate așa este, dar dincolo de faptul că o constituție nu are la bază o jurisprudență și reguli generale de conduită, ci reguli privind organizarea funcționării statului, există precedent. Acesta poate fi înțeles în mai multe feluri. Mai întâi este vorba de Constituția Statelor Unite, dar și de toate celelalte constituții stabilite de o manieră asemănătoare. De cealaltă parte, la mod figurat, am putea înțelege precedentul ca tradiție a unei idei; o idee mai veche ce a fost rumegată pentru o perioadă mai lungă de timp. Țin să reamintesc că, lăsând la o parte câteva nuanțe personale, aceste idei nu sunt noi, ci doar în cea mai mare parte ignorate.

Cu toate acestea, schimbările implicate ar fi îndeajuns de importante pentru a justifica încadrarea unei asemenea constituții nu doar ca reformă și nici doar ca o nouă constituție, ci ca un nou tip de constituție.

Adrian Medeleanu
Mai 2020

[Author]

Posts