Imaginați-vă următoarea situație. V-ați săturat să locuiți în chirie și luați decizia să construiți un mic bloc de locuințe împreună cu câțiva prieteni. Evident veți avea nevoie de arhitecți și ingineri de la care vă așteptați să livreze o construcție stabilă, solidă și funcțională care să vă permită să trăiți, să locuiți și să vă desfășurați activitățile confortabil. Foarte probabil veți stabili și cu viitorii vecini câteva norme de conviențuire. Nu vă veți aștepta, și cel mai probabil nici nu vă veți dori, ca odată mutați în noile locuințe, arhitecții, inginerii sau vecinii să vă dicteze felul în care veți locui, ce mobilă și decorațiuni veți folosi, la ce oră vă treziți, ce dietă veți avea, dacă aveți sau nu voie să vă mutați cu persoana iubită sau să vă căsătoriți.

În mod similar, rolul unei constituții este să furnizeze o structură legală minimală la adăpostul căreia cetățenii sunt liberi să trăiască și să-și caute fericirea după propriile convingeri și posibilități. Constituția nu este un instrument de detaliu, ci unul general care fixează un sistem de conviețiuire bazat pe cel mai mic numitor comun obiectiv, acceptabil de către toată lumea: drepturile fundamentale. În scopul apărării acestor drepturi constituția este legea supremă care domnește asupra oricărei alte legi. Dacă lucrurile nu ar sta așa orice majoritate parlamentară ar putea să încalce constituția și să amendeze sau să anuleze oricare dintre drepturile fundamentale. Din același motiv constituția trebuie să evite intrarea excesivă în detalii. Detaliul este domeniul individului, al alegerilor personale și al subiectivului. Iar legea supremă nu poate fi adaptată, din motive lesne de înțeles, la poziția subiectivă a fiecărui cetățean sau grup de cetățeni. Oarecum paradoxal, cu cât o constituție încearcă să legifereze mai în detaliu cu atât își pierde puterea de a legifera corect cadrul general de conviețuire.

Să luăm exemplul articolului 30 din Constituția României:

“Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.”

Până aici totul este în regulă, libertatea de exprimare, un drept fundamental, este apărată. Însă alineatul 6 intră în detalii subiective care pun în pericol esența articolului de bază:

“Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine”.

Demnitatea, onoarea și propria imagine sunt termeni care țin de opțiuni subiective și individuale. Demnitatea este o calitate personală ce are legătură cu ținuta publică și particulară a fiecărui individ. Avem nenumărate exemple de oameni care au fost atacați public, linșați mediatic și care au reușit totuși să-și păstreze demintatea. La fel onoarea este o valoare subiectivă, ce este onorabil pentru cineva s-ar putea să nu fie onorabil pentru altcineva. Dreptul la propria imagine pare a fi o expresie încă și mai ambiguă. Ce anume este acest drept? Care sunt limitele lui? Are un infractor periculos dreptul la o “imagine proprie”? Dar un politican corupt?

Intrând prea mult în aceste detalii constituția nu mai poate proteja exact dreptul pe care își propune să-l protejeze în articolul de bază. Degeaba “garantează” constituția dreptul la liberă exprimare dacă într-un alt alineat lasă o portiță prin care oricine poate limita dreptul oricui la liberă exprimare pe criterii subiective cum arfi demintatea, onoarea, sau “proprie imagine”.

Să ne uităm și la alineatul 7:

“Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri”

La o citire superficială, niște principii foarte nobile nu-i așa? Dar imaginați-vă situația în care în țară se instalează un regim totalitar. Vă aduceți aminte de termenul “inamic al poporului” din Rusia bolșevică? În contextul acestui alineat un politician sau grup de politicieni care acumulează suficientă putere ar putea include, în mod arbitrar, orice exprimare critică a cetățenilor la capitolul “defăimare a țării, a națiunii sau ură națională”. Practic, oricine a spus în ultimii 30 de ani, mai în glumă, mai în serios (România este o țară nasoală, urăsc țara asta, etc. într-un limbaj mai mult sau mai puțin colorat) a încălcat constituția.

De asemenea, bunele moravuri sau obscenitatea exprimă calități și puncte de vedere subiective. Ce este obscen pentru unii s-ar putea să nu fie obscen pentru alții. Dar acest alineat oferă practic un criteriu prin care manifestările publice ale unei anumite minorități sexuale spre exemplu, sau creațiile unui artist, să fie considerate neconstituționale și prin urmare ilegale.

În mod similar ura, este un sentiment, subiectiv și necuantificabil în scopuri legale. Oricine poate susține că discursul critic al altei persoane reprezintă “ură” de un fel sau altul și prin urmare, discursul respectiv este neconstituțional drept care în mod necesar trebuie cenzurat deși alineatul 2 al articolului 30 interzice în mod expres cenzura.

Iată cum într-un singur articol, prin detaliere excesivă, actuala constituție nu numai că se contrazice ci mai mult, lasă propriile prevederi pradă tentativelor de deturnare. Articolul 30 deși susține că garantează dreptul la liberă exprimare, oferă doar o garanție formală care se destramă câteva alineate mai târziu.

Să revenim la Primul Amendament al Constituției Statelor Unite care nu se pierde în detalii exploatabile de către indivizi de rea credință ci stabilește în termeni foarte clari că dreptul la liberă exprimare este garantat. Mai mult, spre deosebire de Constituția României care prin alineatele articolului 30 impune LIMITE, Constituția Statelor Unite prin textul primului amendament EXPUNE drepturi suplimentare care decurg din cel fundamental, respectiv dreptul la adunări pașnice și cel de adresare de petiții guvernului.

“Congress shall make no law respecting an establishment of religion, or prohibiting the free exercise thereof; or abridging the freedom of speech, or of the press; or the right of the people peaceably to assemble, and to petition the government for a redress of grievances.”

“Congresul nu va promulga legi prin care să instituie o religie oficială de stat, nici legi prin care s-ar împiedica libertatea religioasă, legi care să îngrădească libertatea de exprimare, libertatea presei sau legi care să limiteze dreptul la adunare pașnică și la a trimite petiții guvernului.”